Oamenii mari sunt intotdeauna cu-minti

Marturisesc aici, de fata cu stelele si copacii, ca maestrii mei desavarsiti sunt copiii. Copiii de grupa mica. De cate ori ii vad, fac ei ce fac, ca eu raman in mirare. Voi aseza pe hartie (cateodata alb inseamna hartie) cateva mirari, inspre posibila bucurie a cititorului.
Cea mai frumoasa amenintare.- Daca indraznesti sa te mai atingi de locomotiva mea …te iubesc!
Asteptam sa se corecteze. Sa spuna :”Am gresit, voiam sa spun: te urasc sau te snopesc. Imi retrag iubirea, nu am gasit rima potrivita”:))
Fireste, Bogdan a tacut. Spre fericirea mea.
Despre spiridusi, numai de bine…Bogdan si Sasha au o discutie serioasa.
-Eu stiu foarte multe despre spiridusi, zice Bogdan. Au niste caiete pe care noteaza tot ce fac copiii. Stiu sigur de la doamna care-i face unghiile lu`mama (sau invers: doamna careia mama ii face unghiile; iertare, Bogdan)
-Dar ce fac oamenii mari nu se noteaza? intru eu neinvitata in discutie.
-Nu, zice Sasha prompt, oamenii mari sunt totdeauna cuminti.
-Cum adica sunt cuminti?
-Adica nu se bat. Si nu vorbesc urat.
Prin urmare, va rog, oamenilor ce va socotiti mari, nu o dezamagiti pe Sasha.
Fereastra adevarata.De data aceasta, copiii sunt de scoala primara. Ne jucam de-a roboteii.Adica: sculare, spalare,imbracare,servici,acasa, spalare, culcare…Cam ce face omul zilnic automaticeste in majoritatea cazurilor. Copiilor le place foarte tare jocul. Automatul face lucrurile din ce in ce mai repede si incepe sa sara unele activitati pana se rezuma la sculare-culcare. La un moment dat se intampla ceva. O bataie puternica din palme si subiectul “se trezeste”. Muzica se schimba. Omul se descopera, ca si cum se vede pentru prima data. Deschise fereastra si primeste aerul de afara cu nesat (de cand nu am mai folosit cuvantul!) Totul se mimeaza. Insa, surpriza mare! Copiii nu vor sa deschida fereastra imaginara, ci pe cea adevarata. Se bulucesc cu totii sa inspire aerul de afara. Le strig: Ne imaginam fereastra! In timp ce ma incearca lacrima de dragul lor. Cum nu ma asculta ei, cata urgenta in primirea aerului de parca il cunosc pentru prima oara! Rand pe rand, au refuzat sa se prefaca a deschide fereastra.
Si ma gandeam: cand voi fi si eu asa de indaratnica, sa deschid fereastra adevarata?

(Ligia Tonita)

Te spun!

- Ai adus papusile?
- Mie sa-mi dai Zana!
- Ba mia o sa-mi dea Zana!
- Eu o vreau, le acopera Sasha pe toate, dupa ce pune stapanire pe sediul papusilor.
Din rucsac iese Iepurele (foarte posibil sa fie chiar iepurele lui Nichita cel iesit din tabla) si declara:
- Zana zice ca nu vine, ca daca nu va puneti de acord ea nici nu are de gand sa apara.
- Bine, bine, se decide Sasha fulgerator. Alexia e prima ca e cea mai mica, Cosmina a doua si eu a treia…
Se dau oaresce semne de multumire, numai ca numarul doi sa fie neaparat numarul unu! Dupa o prealabila plonjare in rucsac in interes de consultari, Iepurele anunta ca situatiunea ramane neschimbata:
- Nu vrea. Zice ca pana nu se face armonie, nu vine.
Cosmina se uita incruntata direct in ochii lui de plastic si striga:
- Te spun la Doamne-Doamne!
- Ba eu te spun, sare de colo Iepurele cu pantalonii foarte verzi.
- Atunci te spun la Georgeta.
- Si eu!…Cine e Georgeta?
- Georgeta care ne face de mancare.
Daca nu se baga Sasha, salvator, cu explicatiile curios de rabdatoare pentru mintea ei in neastampar, Cosmina m-ar fi spus la tot universul.
Dar ce bucurie sa fii “spus” la Dumnezeu!
Mai conteaza pentru ce?
(Ligia Tonita)

Fetița care poate schimba lumea

Pe la 20 de ani, când încă mă pasiona număratul de vârste, îmi părea că am o datorie în a schimba lumea. Cum că eu, cocoțată în vârful vârfului vârfului, trebuie să fac lumii un pustiu de bine si sa o luminez…Apoi m-a atins, vai, intelepciunea de a admite ca sunt prea mica pentru o misiune asa de miscatoare…Apoi nu mai era nimic. Doar mă uitam. Zambeam cand auzeam pe ici colo, un glas care-si asuma schimbarea de directie a universului. Imi aminteam de 20 de ani.
Toate pana la Nuca. Nuca avea 3 ani. Vai, o sa-mi strigati, Nuca nu se pune, ca ea nu se constientizeaza ! Nuca se pune. Am zis !Si-acum sa incercam sa desfacem ghemul povestii (cand spui « poveste », cineva undeva se relaxeaza ) : o grupa cu mulţi, prea mulţi baietei de gradinita, vrea sa faca un spectacol. Ma corectez : eu vreau sa fac un spectacol, ei nu prea vor. Au un neastampar al lor care, probabil, vine de departe anume sa-mi demonstreze mie ca nu am si nu am avut vreodata o farama de autoritate in vene. De aceea, la repetitii, pana se adunau piticii sa-si descopere pe Alba ca Zapada, se pierdeau în genere, vreo zece clepsidre…alte zece pana o bagau in seama la intoarcerea de la munci – putea ea sa stea mult si bine lungita acolo, jucandu-se de-a lesinul. Nu mai descriu tabloul, pentru ca nu tin cu tot dinadinsul sa starnesc aici compasiunea cuiva.Ideea e ca, printre pitici, era Nuca. Nuca nu spunea multe. Insa, atunci cand venea ea, armonia se instala brusc. Chipurile celorlalti copii se faceau pe loc oglinzi ale ei. Ca si cum Nuca avea o putere magica. Dar nu facea nimica. Ea doar era. Ea este. Atat. Si lumea se schimba in jurul ei.
Cum a iesit spectacolul ? Nu cum am vrut eu, bineinteles. Piticii nu au incercat emotii notabile la vederea rochitei extra-super-cool carata de Alba tocmai de la Disneyland-ul frantuzesc, ci la vederea marului de plastic, asa-zis otravit, adus din acelasi loc indepartat. Ca urmare, in loc sa ia aminte de starea gravissima in care se afla amica lor, piticii s-au repezit pe rand sa « muste » din boala de mar si sa se intinda, rand pe rand, rapusi, la sol. Au reiesit deci, sapte plus una victime…De aia zic, mai bine sa nu vrei, ceva va veni sa te surprinda cum nici cu gandul n-ai gandit.
Cat despre minunea cu nume de nuca, derivata de la Irina (si daca nu -i punem nume, vai ce gasim !) ii multumesc aici ca m-a facut sa vad cum se schimba lumea.

(Ligia Tonita)