Pe la 20 de ani, când încă mă pasiona număratul de vârste, îmi părea că am o datorie în a schimba lumea. Cum că eu, cocoțată în vârful vârfului vârfului, trebuie să fac lumii un pustiu de bine si sa o luminez…Apoi m-a atins, vai, intelepciunea de a admite ca sunt prea mica pentru o misiune asa de miscatoare…Apoi nu mai era nimic. Doar mă uitam. Zambeam cand auzeam pe ici colo, un glas care-si asuma schimbarea de directie a universului. Imi aminteam de 20 de ani.
Toate pana la Nuca. Nuca avea 3 ani. Vai, o sa-mi strigati, Nuca nu se pune, ca ea nu se constientizeaza ! Nuca se pune. Am zis !Si-acum sa incercam sa desfacem ghemul povestii (cand spui « poveste », cineva undeva se relaxeaza ) : o grupa cu mulţi, prea mulţi baietei de gradinita, vrea sa faca un spectacol. Ma corectez : eu vreau sa fac un spectacol, ei nu prea vor. Au un neastampar al lor care, probabil, vine de departe anume sa-mi demonstreze mie ca nu am si nu am avut vreodata o farama de autoritate in vene. De aceea, la repetitii, pana se adunau piticii sa-si descopere pe Alba ca Zapada, se pierdeau în genere, vreo zece clepsidre…alte zece pana o bagau in seama la intoarcerea de la munci – putea ea sa stea mult si bine lungita acolo, jucandu-se de-a lesinul. Nu mai descriu tabloul, pentru ca nu tin cu tot dinadinsul sa starnesc aici compasiunea cuiva.Ideea e ca, printre pitici, era Nuca. Nuca nu spunea multe. Insa, atunci cand venea ea, armonia se instala brusc. Chipurile celorlalti copii se faceau pe loc oglinzi ale ei. Ca si cum Nuca avea o putere magica. Dar nu facea nimica. Ea doar era. Ea este. Atat. Si lumea se schimba in jurul ei.
Cum a iesit spectacolul ? Nu cum am vrut eu, bineinteles. Piticii nu au incercat emotii notabile la vederea rochitei extra-super-cool carata de Alba tocmai de la Disneyland-ul frantuzesc, ci la vederea marului de plastic, asa-zis otravit, adus din acelasi loc indepartat. Ca urmare, in loc sa ia aminte de starea gravissima in care se afla amica lor, piticii s-au repezit pe rand sa « muste » din boala de mar si sa se intinda, rand pe rand, rapusi, la sol. Au reiesit deci, sapte plus una victime…De aia zic, mai bine sa nu vrei, ceva va veni sa te surprinda cum nici cu gandul n-ai gandit.
Cat despre minunea cu nume de nuca, derivata de la Irina (si daca nu -i punem nume, vai ce gasim !) ii multumesc aici ca m-a facut sa vad cum se schimba lumea.
(Ligia Tonita)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu