Prietenie si gardulete

Primii copii cu care lucram. Erau la un afterschool prin zona Domenii. M-am despărțit de ei cu sindromul de emoție galopantă:) Am învățat alături de omuleții ăștia o mulțime de lucruri. (A învăța nu ține de informație de agățat în cui, că dacă vrei să aplici iar ce pretinzi a fi învățat, nu iese. Când lucrezi cu oameni vii după reguli fixe...ies oameni ficși:))) E un fel de stare de vigilență, de întrebare. Corect ar fi să spun că am învățat ce să nu fac:)
Copii năzbâtioși. Ajung mai devreme la ei. Ridic din sprâncene când le văd temele la matematică și ei râd și-mi explică. Trei dintre fete au legat prietenie strânsă. Frumos-frumos. Își dăruiesc lucrușoare și sunt foarte amabile, ce mai, îmi crește inima. Începem cursul. Deodată trei pentru una și una pentru trei încep să jignească -n stânga și dreapta. Să vă spun sincer, le priveam cu gura căscată. Mai văzusem eu oameni certându-se, dar acuma pornise de la o prietenie. Spectacolul se desfășura în fața mea și mie îmi dădea târcoale revelația. Cum că așa se întâmplă și la oamenii cei mari, fac o adunare-n doi, trei, patru și numărătoarea continuă, pe urmă ridică gărdulețul și încep să lupte.
- Prietenia voastră nu are nevoie să fie apărată! Nu vă rănește nimeni!
Parcă aveam în față o istorie în miniatură. Fantastic, îmi ziceam. Pe urmă, cu nemilă, i-am amestecat, după bilete sortitoare, numere norocoase, paie de suc, cuvinte nimerite, în echipe cu oameni unul și unul, mereu schimbându-se-ntre ei, până au fost luați de bucuria de a lucra. Până când n-au mai întrebat ”Cine a făcut mai bine? Cine a fost cel mai bun?” pentru că începuseră deja să se hrănească din ei înșiși.
De aia zic, am învățat că nu se poate comparație, nu se poate competiție când lucrezi cu tine însuți. Că e nelimitare.
Ne vedem mâine. Înc-odată și pentru prima oară:)

Mulțumesc!
Ligia Toniță