"Dupa cum se spune: "Toate cele bune!" sau "Sa va fie de bine!" sau "Cine stie!'" tot astfel se spunea în toate împrejurarile posibile: "Du-te la Momo!" De ce oare? Poate ca Momo era nemaipomenit de desteapta încît era în stare sa dea fiecaruia un sfat mintos? Gasea ea întotdeauna cuvintele potrivite daca cineva avea nevoie de mîngîiere?

Avea putinta sa formuleze cîte a judecata dreapta si înteleapta? Nu, la toate acestea Momo se pricepea tot atît de putin ca si oricare alt copil. Poate ca Momo se pricepea la ceva ce le dadea oamenilor o buna dispozitie? Stia de pilda sa cînte cu un glas deosebit de frumos? Sau stia sa cînte din vreun instrument? Sau ― avînd în vedere ca locuia într-un soi de circ ― stia chiar sa danseze sau sa prezinte exercitii acrobatice? Nu, nu era vorba despre asa ceva. Poate ca stia sa faca farmece? Cunostea vreo formula magica prin care dispareau toate grijile si necazurile? Se pricepea sa ghiceasca în palma sau sa prezica în vreun fel viitorul? Nu, nimic din toate acestea.

       Ceea ce stia sa faca micuta Momo ca nimeni altul era: sa asculte. Poate ca unii cititori vor spune ca asa ceva nu-i nimic deosebit, orisicine stie sa asculte. Este însa o eroare. Numai foarte putini oameni stiu cu adevarat sa asculte. Iar modul cum stia Momo sa asculte era cu totul fara seaman. Momo stia sa asculte astfel încît prostilor le treceau dintr-o data prin minte idei foarte destepte. Nu deoarece ea ar fi spus sau ar fi întrebat ceva ce sa-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetita sedea doar acolo si asculta cu toata atentia si toata simpatia, privindu-l pe celalalt cu ochii ei mari, negri iar el simtea cum dintr-o data iau nastere în el ideile despre care nu banuise niciodata ca ar zacea în sinea sa. Momo se pricepea sa asculte astfel încît oamenii nehotarîti si nedumeriti se lamureau dintr-o data foarte clar stiind ce vor. Sau cei sfiosi se simteau brusc nestingheriti si îndrazneti. Sau cei nenorociti si amarîti deveneau voiosi si plini de sperante.

        Iar daca cineva credea ca si-a gresit viata întru totul, ca a fost lipsita de sens si ca el e unul printre milioane si n-are nici o importanta, putînd fi înlocuit tot atît de lesne ca si un vas spart ― ducîndu-se si povestindu-i toate micutei Momo, îsi dadea seama în mod misterios, înca în timp ce vorbea, ca se înselase amarnic, ca printre toti oamenii el nu exista decît o singura data, exact asa cum era, si ca tocmai de aceea era important pentru întreaga lume, în felul sau special.

       Într-un asemenea fel stia Momo sa asculte!"

(Momo, de Michael Ende)